Prea multă fericire
Noi, oamenii, avem înăuntrul nostru lucruri absolut fascinante, pe care adesea nu le conștientizăm. Putem iubi și urî cu toată inima, chiar în același timp. Putem compătimi și avea milă de unii, dar sa manifestăm aversiune, dispreț și dezgust față de alții. Cred ca lucrul acesta se întâmplă de când lumea. Ne îngrozește gândul ca atât de multi oameni mor în războiul pentru cucerirea Crimeei și compătimim familiile celor care suferă pierderea celor dragi, dar în același timp egoismul și înverșunarea celor care se luptă plini de hotărâre în acest război ne provoacă o stare de aversiune totală față de ei.
Probabil și Marlene este una dintre mărturiile acestui fapt. Locuia într-un duplex alături de familia ei. Într-o vară este trimisă în tabăra organizată de Biserica Unitariană Canadiană. Acolo se întâlnește cu Charlene, o fată de aceeași vârstă cu ea. Încă din prima clipă se leagă atât de strânsă încât profesoarele ajunseseră să le strige „Gemenele!”. Împărtășesc momente amuzante sau dezgustătoare din viata lor. La un moment dat, Marlene îi povestește despre Verna. Aceasta se mutase la bunica ei, care locuia în cealaltă parte a casei în care locuia și Marlene. Fetița o antipatizează de la prima vedere pe tânăra nou-venită. Mai mare decât ea cu 2-3 ani, Verna are retard mintal, lucru ce ameliorează ura fetiței. In tabără apare, la un moment dat, un grup de copii cu nevoi speciale, printre care și Verna. Tabăra se sfârșește, fetele se despart fără a mai ține legătura una cu cealaltă. Dupa zeci de ani, Charlene, pe patul de moarte, îi cere un serviciu ciudat vechii ei prietene, Marlene.
Despre ce este vorba? Ce secret de importanță majoră ascund cele două? Ce se întâmplase cu Verna în tabăra Bisericii Unitariene? Joaca de copii este doar una din cele 10 povestiri ce dau naștere volumului Prea multa fericire al binecunoscutei scriitoare, Alice Munro. Scrise într-un stil simplu, concis, dezvăluie adevăruri dureroase din viețile personajelor. Noi, oamenii, ascundem înăuntrul nostru realități fascinante, care iau forma unor dispoziții noi de la o clipă la alta, sentimente ce se contrazic și emoții banale sau surprinzătoare. Acestea sunt de mult studiate și cunoscute de profesioniștii în psihologie, însă ceea ce impresionează la Alice Munro este talentul bine cizelat cu care transpune aceste dispoziții, sentimente și emoții în viața de zi cu zi a personajelor ei.
Înainte să citesc cartea Prea multă fericire, m-am interesat de viața literară a scriitoarei și am rămas impresionată de ce am găsit. Pe lângă faptul că a publicat paisprezece volume de povestiri, precum și un roman și un volum de Selected Stories traduse în 13 limbi, Alice Munro le-a și publicat în revistele The New Yorker, Atlantic Monthly, The Paris Review și în alte publicații. De asemenea a fost distinsă cu 10 premii, printre care Premiul Giller în 1998 și 2004, Premiul Man Booker International 2009 și Premiul Nobel pentru Literatură în 2013.
Mă așteptam la o carte superbă, care sa mă poarte pe plaiurile ficțiunii, dar terminând prima povestire am rămas dezamăgită. Finalul surprinzător, incert, sobrietatea personajelor, simplitatea nepretențioasă a exprimării îmi dădeau ghes să renunț la carte. Din inerție însă, am continuat să citesc. Ajungând la a șaptea povestire, am avut un moment de aha! și atunci am înțeles cu adevarat și am putut să răspund din toată inima la vocea aceea blajină care mă chema să văd dincolo de niște litere tipărite. Mi-as dori să împărtășesc ce-am descoperit, dar cu siguranță, as distruge bucuria pe care și eu am avut-o în momentul revelației. Totuși, vreau să închei împărtășind altceva cu tine, și anume câteva păreri critice despre ceea ce înseamnă Alice Munro pentru societate:
Aceasta colecție de proză scurtă reafirmă intuiția pătrunzătoare a lui Alice Munro… Una dintre cele mai oneste și mai exigente proze ale timpului nostru.
The times
Alice Munro scrie cu o limpezime uimitoare și cu o minunata înțelegere a lucrurilor.
Telegraph
